Poetul trãieste în spatiul fictional mai mult decât orice alt creator de obiecte artistice. Fie cuvintele numitoare de concretete, de lume realã – dincolo de ele este refuzul acesteia din urmã din neîmpãcarea cu ea, este înrobirea voluntarã fantasmelor proprii hrãnite cu substanta diafanã a lãuntricului. Refugiat din „infernul din ceilalti”, poetul îl (îi) regãseste/descoperã în sine, în lumea sa interioarã care s-a constituit independent de vointa sa. O lume care poate pãrea haosul, poate pãrea genunea în care privesti si de unde nu te priveste nimeni. O lume pe care el o organizeazã si o umple cu priviri, cu inventii tactile, cu sunete (re)cunoscute, cu legi care sunt numai ale sale, indiferente la orice istoricitate.
O asemenea fiintã aparent stranie este Dorin Boroianu, autor al volumului «Orasul D. B.» (Editura Premier, 2003), de la care am mai cunoscut «Poetrino» si « Poetrino II», cãrti care nu l-au dezvãluit într-o continuã campanie care sã-i sublinieze alteritatea si in-comoditatea. Nu altfel este aceastã a treia propunere editorialã: acel poetrino se consolideazã, se aseazã mai cu temei în habitaclul vehiculului cu care rãtãceste în universul personal despre care aflãm cã „miroase a Nietzsche”, vestitorul mortii zeului. Dar, asa cum ne anuntã încã de la început Dorin Boroianu, «Într-o carte se întâmplã multe. […] // Într-o carte, Eueu sau Tu si noi / Ne mãrturisim felia de cer si pãdurile de pãcate. / Trãim Renasterea ritualului, / dublãm antichitãtile ascunse, / în urechile viitorului suflãm: „Ia aminte”!» (Autoprefatare). Se întâmplã ca autorul sã ia în stãpânire cuvintele si sã le punã sã lucreze pentru el, cel care, «în deplinãtatea metaforelor mentale», porunceste: «Vasali-cuvinte, faceti-vã datoria!» Docile, ele rãspund poftei ce-o pofteste poetul si se adunã în alcãtuiri pseudo-epice despre întâlniri-întâmplãri semnificative. Precum în O zi cât cerul…: «Cum treceam pe calea feratã / sãrind pe sine, / cu râul de-a dreapta / si pãdurile în stânga, / trenul de sus, / s-a oprit… în fata mea. / A coborât Dumnezeu / am dat piept în sept : / “Sãru’ mâna, Doamne! ” / “Bunã, fiule!” / “Te astept de mult, Tatã” / “Fiule, cerul este plin, plin, plin / de cãrãri si de spini, si tu / Mã chemi mereu !” / “Doresc sã petrecem mai mult, / Strãlucirea Ta…” / Si a plecat! / A rãmas în urma lui un abur, / o barbã respirândã, / un drog nemaisimtit de bun…/ * / “dã-te bã, la o parte, vrei sã intru / la puscãrie din cauza ta ?”». Sau în A: « A fost odatã un tatã / surd si frumos, / aveam câtiva ani / si îl înjuram, / el asurzise…citea pe nori / ascunsele sale jaruri… / îl mai înjuram odatã / l-as fi vrut prieten / rupea coada de mãturã pe mine / (iepurii de la Orãstie sãreau din tavã / direct în foamea copilului ) // mama crestea o fatã, sora mea, / eu aveam arcuri cu sãgeti, / trãgeam spre nori-tata venea obosit, / umflat, bãut, nu stiam cucinecumdece / …acum…rar, la cimitir, mai trec ! // coada de mãturã - tare atunci, / acum amintire irealã… / Tatã, prietene, ce mai faci ? Dormi, fluture ?» În locurile acelea sunt fapte ce tin de acea „deplinãtate a metaforelor”: «Soimul va alãpta cu zborul sãu / geometria privirilor mele»; «Plouã cu soimi de gheatã / cãprioarele / prin nãri / pasc lumina-mi / facã-se munte dorul meu»; «beau luminã / la piciorul podului»; «înoatã iar apele în pesti»; «la -30 / sãrutul nostru / mãnãstire casantã».
Pentru ce toate acestea? Pentru strigãtul care se reia: «VREAU SÃ-L VÃD PE DUMNEZEU! [ …] VII, DOAMNE, odatã?». Cine e cel care strigã? «Înger first hand» care «plec la târg / sã negociez cu Domnul». Acelasi orgoliu al creatorului de lumi, simtindu-se concurat. Cel putin asa ne conving cele mai multe poeme din Orasul D. B. Chiar si acelea care mai pãstreazã modul eliptic de expresie caracteristic volumelor anterioare, ori inventia verbalã (Dorinsol de poetrin, m-am cintezoit, risipitor de albãstrin – ultimul cuvânt îmi aminteste de beckettianul bleu d’oeuf ) si includerea unor semne si cuvinte grafiate în alfabetul grecesc. Consolidarea locului sãu în poezie vine, îmi pare, din altã dimensiune detectabilã în poeme din aceastã carte, un alt mod de discurs, de „rãzvrãtire”, în care cuvintele-vasali se elibereazã si devin parteneri si prieteni (v. Soartã fixã, de mãslin; O lume inutilã; Orasul Dorin Boroianu II), care mai trãdeazã uneori, în formulãri nefericite, stângace, precum trag norul de coadã, iau umbra de coarne si ultima parte din Fuga de timp. Ceea ce nu greveazã prea mult asupra incontestabilei consecvente a poetului în locuirea stabilã a teritoriului Poeziei, o delimitare (în ne- limitare) asumatã a relativului care aspirã spre absolut. Aici este cheia creatiei lui Dorin Boroianu, aceastã aspiratie este fundalul pe care scrie, ne-dependent de mode si modele, sclav si stãpân doar siesi – asa cum cred ca poate fi decodificat acel Eueu sau euEu cu care se desemneazã pe sine, «locuitorul unui oras / figurat pe nici o hartã».
Poetul a început matur poetic si continuã în acelasi fel, cu voce distinctã si parcã, de aceastã datã, mai clarã.

Florin DOCHIA