Încã o notã despre generatie

Termenul “generatie” îl are drept corelativ pe cel de “viatã”. Ceea ce înseamnã cã atunci când gândim despre generatie nu trebuie sã uitãm viata. Sã vedem în aceastã idee o regulã de lucru! Stim însã cã reglementarea nu este o bunã cãlãuzã pentru inventie; totusi, aici nu e vorba atât despre inventie, cât despre o adecvare a planului unui discurs la o exigentã logicã. Dacã o eludãm, atunci ne putem astepta la orice.

Dar nu cumva faptul de a porni discutia despre generatie de la o relatie a acesteia cu viata înseamnã a pune deja discursul pe o anumitã cale? Cãci, stim bine, ceea ce e dat la început nu este încã desãvârsit, iar ceea ce urmeazã începutului are rostul de a-l împlini pe acesta. În cazul nostru, lucrurile ar sta astfel: generatia este de la bun început si pânã la sfârsit relatie cu viata, anume cu viata omului, care înseamnã spirit, adicã trai comun ce îngãduie sporul sufletului omenesc. Creatia, cum ar spune Blaga, este instrumentul acestei relatii si, desigur, al acestui spor.

Dacã acceptãm cele spuse, atunci nu putem discuta despre generatie, în cazul omului, decât în relatia sa cu viata si însusindu-ne ca sistem de referintã cultura. Asadar, ce înseamnã generatia pentru culturã? Un rãspuns provizoriu ar putea suna asa: generatia este summa creatiilor culturale dintr-un anumit moment al culturii precum si agentii creatori reprezentativi. Ceea ce se aflã în prim plan nu este creatorul, totusi, ci creatia. Potrivit prejudecãtilor noastre, rãspândite prin toate colturile culturii, generatia este un fel de grupare a celor care creeazã ceva si sunt apropiati ca vârstã biologicã. Directia sociologistã a acestui înteles este vizibilã. Desigur, ea nu este si nefireascã. Dar, fiind vorba despre un fapt cultural, asa cum am stabilit deja, trebuie sã-i cãutãm rosturile tot în orizontul culturii; creatia, care este nodul acesteia, ne va cãlãuzi pe o cale potrivitã problemei noastre.

Creatia, asadar, constituie cãlãuza. Dar cuvântul acesta nu spune încã nimic; trebuie ca el însusi sã intre într-un fel de devenire pentru a ne putea vorbi cu înteles. Iatã câteva prejudecãti care promit sã ne ajute: creatia are un stil, adicã o prezentã formal-canonicã în culturã; creatia se datoreazã, cel putin de la inventarea scrisului încoace, doar celor cu mintea puternicã, personalitãtilor bine formate; creatia defineste un spatiu etnic, o perioadã istoricã etc.; creatia impune excelente epocale; cei care se nasc si trãiesc într-o anumitã perioadã de timp, de regulã foarte lungã dacã este îndepãrtatã de momentul evaluãrii si foarte scurtã dacã este apropiatã de acesta, creeazã în acelasi fel, sub acelasi profil. Toate astea sunt prejudecãti curate, adicã inofensive: ele promit sã ne ajute, dar, de fapt, nu ne ajutã nici mãcar cât o prostie pentru a înainta cãtre creatie si, mai departe, cãtre generatie. Ele, totusi, ne aratã – e drept, nu ne vârã în ochi – blocajul în care ne-am adânci dacã ne încãpãtânãm sã mergem mai departe pe calea deschisã de ele. Au fãcut-o deja foarte multi, încât e de-ajuns! Sã mai meargã pe aici doar orbii!

Generatie, creatie, compilatie, procreatie: vã mai amintiti de textul unui cântec de acum câtiva ani compus de unul dintre “reprezentantii generatiei de aur ai folk-ului românesc”? Generare, plecare, ratare, înturnare: vã mai amintiti de viitorul “generatiei de aur a fotbalului românesc”? Iatã generatia! Chiar generatiile! Nu vã sfiiti, priviti-le! “Generati!” este esenta lor, îndemnul pe care îl cuprind.

Iatã unde ajungem dacã nu suntem interesati decât de aspectul formal al lucrurilor. Si, pentru a scãpa de aceastã fundãturã, vã propun sã tinem seama, de acum încolo, si de ceea ce creeazã generatiile, de continutul creatiilor lor.

Oricum, veti spune cã am exagerat: dar se poate face ceva pe lumea aceasta - lumea creatiei generationiste - fãrã exagerare?

Ce creeazã generatiile? Pãi sã privim în curtea noastrã, în cultura româneascã (lãsãm la o parte muzica folk si fotbalul). Nu mã leg de generatiile mai vechi, pentru cã nu sunt convins cã ele chiar au vreo semnificatie. Mi-e destul de greu sã vorbesc despre “generatia Dimitrie Cantemir”; sau despre “generatia Titu Maiorescu + Mihai Eminescu + …”; si nu prea stiu dacã as putea pronunta în fata cuiva (chiar si în fata lui Mircea Vulcãnescu!), fãrã retinere, sintagma: “generatia interbelicã”. Pentru cã mi se pare cã trebuie sã unesc ceea ce nu poate fi unit si sã distrug ceea ce se cuvine sã trãiascã.

Îmi dau seama, în sfârsit, cã termenul acesta, generatie, are misiunea de a unifica, de a “generaliza” ceea ce genereazã oamenii dintr-o anumitã perioadã de timp. El vrea, asa cum vor si alti termeni (de fapt, noi vrem “cu ei”) sã punã la un loc însusiri diverse pentru a constitui o identitate: în asa fel încât mintii noastre sã nu-i fie prea greu atunci când ea discutã despre un anumit creator: sã spunã din ce generatie face el parte si, în felul acesta, sã se stie aproape totul – oricum, tot ce este esential – despre el. Identitatea este gânditã aici în modul cel mai nepotrivit cu putintã. Iatã ce vrem noi cu acest cuvânt, generatie: sã punem etichete. Treaba aceasta a ajuns la un nivel monstruos de dibãcie. Si, stiti bine, modernitatea a prins un fir care venea din vechime si a inventat “ism-ele”. Cu acestea faci tot ce vrei; în primul rând, creezi identitãti: culturale, desigur.

Avea dreptate unul dintre maestrii discursului identitar postmodern, anume É. Levinas: identitãtile acestea, chiar cele individualizate, de fapt generalizeazã si rateazã esentialul omului: eticul.

Totusi, cum am putea gândi despre generatie? În douã feluri, vã sfãtuiesc (observati câtã prestantã eticã am!): a) critic, adicã în felul în care “istoria”, “istoriografia” si “istoriologia” (toate culturale, în primul rând, literare) actuale de la noi concep fluxurile colectivist-creatoare începând cu anii ’60 si mergând, încoace, pânã spre zilele noastre (probabil cã agentii critici vor merge asa pânã în viitorul îndepãrtat si luminos al generatiilor viitoare, spre gloria generatiei lor); b) etic, adicã în felul în care rãmânem doar la întelesul biologic al generatiei, nefolosindu-l mai departe pentru a gândi tipologic în orizontul umanului, constienti fiind cã în felul acesta nu ne aducem o contributie generoasã (nu îmbogãtim, mai bine-zis, contributia generatiei noastre) la uniformizarea creatorilor nostri si a creatiilor lor. Fiecare alege un fel de a gândi generatia dupã puterile sale. (Italicizez “generatia” si alte cuvinte din familia sa pentru cã cineva îi numãrã aparitiile sale în textul meu; încerc în acest fel sã-i usurez munca.)

Recunosc faptul cã în orice culturã existã programe culturale si, implicit, fundatii (temeiuri) pentru ordonarea în timp a generatiilor creatoare. Totusi, singurele care s-au dovedit viabile pânã acum sunt avangardele; iar acestea nu pot reprezenta generatii decât prin unii dintre reprezentantii lor de-generati (scosi din generatie!).

Viorel CERNICA