|
Despre
bine si rãu
|
|||
Desi citesc de ceva vreme
dezbaterile de pe ro_filosofia, n-am intervenit în discutii, fiind
întru totul începãtor într-ale acestui instrument
cu care comunicãm acum (el tine de rãu? de bine?), desi
de multe ori "m-au mâncat palmele". Însã
tema seminarului despre bine si rãu m-a fãcut sã
ies din expectativã. O fi bine ? O fi rãu ? Acesta-i jocul.
Nu poti pune întrebarea decât în doi pasi. Greu nu
este sã explici existenta binelui sau a rãului, ci existenta
lor simultanã. Mã feresc sã leg tema de cea mult
discutatã în forumul nostru pâna acum (într-un
mod care mi-a stârnit multe rezerve asupra unor interventii) a
lui Dumnezeu. Pentru cã mi se pare cã mutãm problema,
pasãm responsabilitatea (al treilea termen, fãrã
de care cei doi nu pot fi analizati) asupra divinitãtii, îl
acuzãm pe Dumnezeu, în spiritul unui existentialism de
dugheanã cã suferã copiii nevinovati sau cã
a pus sarpele în Rai, fãrã sã-i previnã
pe cei doi locuitori cã erau pânditi de un al treilea s.a.m.d.
Mi se pare mult mai incitant sã discutam despre bine si rãu
în termeni strict pãmântesti. De fapt, de ce "sã
discutãm" ? Aici este viclenia chestiunii. Binele si rãul
sunt principalul (oare singurul?) subiect care, înainte de a fi
discutat sau chiar gândit, trebuie înfãptuit. Toatã
dificultatea stã în acest fel de "irationalitate"
a lor, ele tin de un automatism bun al fiintei pe care îl ai sau
nu-l ai, îl educi sau nu-l educi. Restul vine dupã. Acest
fel de a pune problema poate ridica, desigur, o replicã justificatã
: punând fapta înaintea reflectiei, de unde stiu cã
ceea ce am fãcut este bine sau nu ? Logic, întâmpinarea
este justificatã. Dar ce-are a face existenta cu logica ? Glumesc,
dar vreau sã subliniez cã etica tine de actiune (si de
re-actiune, "întoarce si obrazul celãlalt" dar
nu vreau sã lungesc excesiv textul, asta ar merita un eseu separat)
si nu de reflectie. Aceasta poate sã se desfãsoare a posteriori
cât cuprinde. Existã, fireste, etici normative, minimale
sau maximale (vezi Minima Moralia). Existã etica popularã,
perfectã în absoluta ei reductie, a lui se cuvine/nu se
cuvine. Nici o întrebare. Îmi vine a crede cã întrebarea
despre bine si rãu vine "de la cel rãu", în
enorma lui viclenie. Nici binele, nici rãul nu se justificã,
ele existã si trebuiesc discernute. Toate perversiunile civilizatiei
vin de la încercarea de a le justifica. Existî, desigur,
legi, decalogul s.a.m.d., care fac lumea suportabilã. Dar nu
vine apoi toatã cultura lumii pentru a justifica rãul
? Cit rãu, câtã suferintã exista în
Homer, în tragedii, în Ghilgames sau în Shakespeare?
Eminescu credea cu toatã seriozitatea cã rãul este
motorul care pune în miscare lumea. Rãul este Timpul. Dar
atunci binele se confundã cu Moartea. Si asta este cam greu de
acceptat pentru spiritele noastre pãgânizate. Demonstratia
noastrã a ajuns într-un punct paradoxal: viata este rãul,
moartea este binele. Suntem budisti sau cioranieni ? Nicidecum. Bhagavad
Gîta ne învatã cã actiunea trebuie întreprinsã.
Pentru cã binele este in principio. Adicã dintru începuturi.
Cãderea în timp nu este cãderea în rãu,
ci cãderea în inter-regnul dintre bine si rãu. Mã
amuzã explicatiile bogomoliste, dualiste, prin candida lor separare
a puterilor. De-ar fi atât de simplu ! Inventãm un alt
"Mauvais Demiurge" care dã nastere rãului si
gata, se explicã totul. Dificultatea binelui si rãului
tine de faptul cã ele au fost dãruite si nu impuse omului.
Aminteam cel de-al treilea vârf al triunghiului: responsabilitatea.
Pe numele sãu de botez libertate. De n-ar fi liber sã
aleagã între bine si rãu, omul ar fi o fiintã
fericitã. Asa, este doar una torturatã. De vointa de a
le face pe amândouã. De aici acel straniu îndemn
biblic de a nu sti stânga ce face dreapta. Binele constient devine
rãu. Pentru cã are un scop. Rãul inconstient este
un rãu exponential. Pentru cã înseamnã prostie.
Rãul constient este chestie de justitie, de tribunal. Rãul
inconstient este tema cea mai grea a eticii. Iar binele, pentru a fi
pur, adicã Bine, nu trebuie sã fie constient de sine însusi.
Trebuie sã fie coextensiv Fiintei. Altfel, devine fariseism.
Speculatie. Paradoxurile vechilor întelepciuni, de la zen la hassidism,
sã spunem, sunt chiar jocuri pe aceastã posibilitate infinitã
a schimbãrii mãstilor : binele dezvãluit ca rãu,
rãul travestit în bine. De aceea. jocurile gândirii
pe aceastã temã rãmân ceea ce sunt: simple
jocuri, oricât de strãlucitoare. Binele si Rãul
tin de o propozitie consecutivã. Ele sunt totdeauna consecinte.
Si de aici poate începe cu folos gândirea lor. Christian |
|||